Ma gandesc cu o nebuna stare melancolica, in suflet, la primaverile care erau odata. Cu cata nerabdare asteptam acest moment, care an de an, nu inceta sa si faca aparitia, mereu devotat. O neasemuita bucurie, ma cuprindea atunci cand natura se trezea la viata, din somnul iernatic in care se aflase. Mereu verde, acelasi verde de o neasemuita frumusete divina, in care imi placea sa mi scald privirea, incetosata, din cauza iernii care trecuse.
Era verdele meu si ma indemna , de fiecare data, parca sa renasc, sa fiu mai bun, sa ma transform, mereu in altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu